Ma plangeam si zilele trecute intr-un mesaj pe Facebook pentru ca zau nu mai rezist. Oriunde ma uit, orice as citi, pe aproape orice canal de informatie as urmari nu dau decat peste povesti de succes. Nu se mai intampla nimic in zona social – umana decat descoperirea si eliberarea eroului, aventurierului, creatorului din noi. Zau?
Toata lumea alearga sa aiba cat mai multe povesti interesante, captivante si impresionante de impartit cu prietenii (mai mult sau mai putin cunoscuti). Orice concediu, orice vacanta este o aventura – sau cel putin asa ar trebui sa fie ca sa conteze. Nu stiu cum se face dar peste tot exista programe de dezvoltare personala, de eliberare de locul de munca, de auto-descoperire, de creativitate si asa mai departe. Suntem brusc toti artisti, creatori, atreprenori, aventurieri – nimeni nu-si mai gaseste locul intr-un destin banal, nespectaculos.
Si cumva imi aduc aminte de ceea ce povesteam, tot aici, acum ceva vreme, despre obligativitatea iubirii. Cumva toate astea ma duc cu gandul la faptul ca aproape tot din ceea ce pare important in aceste vremuri nu-i decat o mascarada. Asa-i ca va doriti sa fiti independenti? Asa-i ca va doriti plecari in Asia si America de Sud? Asa-i ca va doriti adrenalina unei sarituri cu parapanta, cu parasuta, cu avionul sau mai stiu eu ce? Asa-i ca visati cu indarjire momentul cu destul timp liber incat sa va dovediti, in fine, talentul vostru artistic pe care stiti bine ca-l aveti? Asa-i? De ce? DE CE?
Unde te uiti gasesti doar oameni in cautarea unei revelatii, a unei descoperiri. Oameni care sacrifica totul acum pentru aventura de maine. Care uita sa traiasca pentru ca inca nu si-au dovedit potentialul, inca nu s-au descoperit. Si intre timp, apa trece, pietrele raman – pe loc. In aceeasi ipostaza, cu aceleasi framantari – doar cu mult mai multe frustrari.
Oameni buni, oare toata omenirea asta nu-i formata decat din elite? Oare o intreaga specie poate fi formata doar din lideri si eroi? As spune ca nu – ba, as paria ca nu. Asa cum este firesc, doar o mica, o foarte mica parte chiar se inscriu cu adevarat in elita – insasi prin esenta ei se intampla sa fie asa. Si atunci, cum se face ca toata lumea nu-si mai doreste altceva? Va imaginati oare cum ar arata un stup in care toate furnicile si-ar dori sa devina regine? Si cu ce rezultat? Da, stiu este o viziune simplista – dar cumva cred ca surprinde destul de bine esenta.
Cum se face ca nimeni nu-si mai doreste o viata normala? Ca banalul, omul de pe strada, “the regular Joe” nu sunt decat exemple negative, de neimplinire? Cum se face ca ne dorim atat de mult sa ne descoperim dar facand asta ne ducem exact catre zona cu cea mai mica probabilitate de ne apartine cu adevarat. Da oameni buni, stiu ca nu-i deloc usor sa-ti accepti propriile limite – dar cum altfel poti tinde catre implinire?
Daca nimeni nu mai da doi bani pe-o viata normala – care, a nu se intelege gresit, nu exclude deloc cautarea, experimentarea, descoperirea si entuziasmul – si toti vor sa fie niste mici semi-zei, oare cum de nivelul de multumire este intr-o continua scadere?
Banalitatea are multe valente – printre cele mai importante este faptul ca, cu adevarat, ne reprezinta pe cei mai multi dintre noi. Cand vom incepe sa intelegem – si sa acceptam – acest fapt cred ca multora ne va fi mai bine. Cand vom include simplitatea si banalitatea in lista celor pe care le cautam in cursurile de auto-dezvoltare, poate chiar vom avea o sansa la implinire.
Postat în:ganduri Tagged: aventura, banalitate, banalul din noi, cautare, dezvoltare personala, implinire, iubire, necesitate, norma, pasivitate, presiune sociala, regular Joe, social
